Miron Pompiliu : Revedere

"Din cosiţă floarea-I cântă,

Nouă-mpărăţii ascultă."

Ileana Cosînzeana

- 1872 -

* Între admiraţie şi hulă, cuvintele-şi pierd din curatul izvorului, încărcându-se de zgura arderilor luciferice.

* Învaţă să alegi din ceea ce eşti şi fii ceea ce ai ales.

* Învaţă să înveţi.

Învaţă să priveşti în natura ta.

* Strălucirile violentează. Frumosul înnobilează.

Ioan Mircea Popovici, 14 mai 1996

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

"La o sută de ani de la moarte, Miron Pompiliu e cunoscut mai mult ca folclorist decât ca poet. Sintagma de „prieten al lui Eminescu” a umbrit apoi aproape definitiv creaţia sa poetică, destul de bine cotată în cadrul societăţii Junimea, unde era socotit printre talentele de frunte pe care le-a descoperit gruparea şi care s-a validat în cadrele ei. Ce ştim astăzi despre această creaţie? Nu prea multe, deoarece opera nu i s-a mai retipărit de atunci, rămânând îngropată în coloanele revistei Familia(unde a debutat), în paginile revistelor Traian şi Columna lui Traian, Federaţiunea, Concordia şi Albina, de unde este arareori scoasă la lumină şi adusă într-o discuţie contemporană. Se pare însă că fiecare poet are un moment al lui de glorie, un moment în care înseamnă ceva, în care poetul respectiv aduce ceva nou. Socot că acest moment al lui Miron Pompiliu în poezia românească nu e nici cel al Familiei şi nici al Convorbirilor literare, ci al unei reviste total necunoscute biografilor săi şi chiar exegeţilor actuali. E vorba de prezenţa sa, imediat după trecerea în România, în vara-toamna anului 1868, cu şapte poezii originale în paginile Perseverenţei de la Bucureşti, condusă de Al. Candiano, viitorul general de la 1877 şi erou al revoluţiei de la Ploieşti. Cunoscut cu un an înainte la Budapesta, unde Al. Candiano a venit să sondeze opinia tineretului român universitar într-o misiune patronată de I.C.Brătianu, al cărui director de cabinet era, în legătura cu poziţia ardelenilor faţă de pactul dualist, M. Pompiliu îl va însoţi pe acesta în misiunea sa în Munţii Apuseni, iar apoi va trece el însuşi munţii în 1868, primind o misiune politică din partea lui G. Bariţiu, printre ceangăii din Moldova. La terminarea ei, el va intra în redacţia Perseverenţei, publicând acolo şapte poezii pe care nu le va relua niciodată, rămânând îngropate pentru totdeauna aici şi putând fi deci considerate aproape sau ca şi inedite. Ele sunt: Un răsunet, nr. 38/1868, o replică dată Răsunetului lui A. Mureşanu, 3/15 Mai (nr. 39), Românul întemniţat (nr. 40), O voce (nr. 46), La poeţii români (nr. 56), La Transilvania (nr. 65) şi Umbra lui Vlad Ţepeş (nr. 52). Pentru forţa mesianică şi răzvrătită care le cutreieră şi pentru că sunt, aşa cum am spus mai sus, aproape necunoscute, reproducem acum cinci dintre ele, din dorinţa de a le face cunoscute şi mai cu seamă, de a atrage atenţia publicului cititor asupra momentului 1868 din poezia română, moment pe care Miron Pompiliu îl ilustrează cu deosebită elocvenţă." (Mircea Popa)

marți, 18 martie 2014

Revedere

Istoria parohiei Ştei trebuie să cuprindă, pentru descrierea bisericii vechi şi pentru dragostea ce i-o arată, două poezii ale sale: Revedere şi Ultimul dor

Biserică iubită,

Câţi ani s-au strecurat!

De când n-am văzut turnu-ţi

Ş-al tău prag n-am călcat.

Acum că mă apropiu

Şi pragul tău ating,

Simţiri nepricepute

În pieptul meu se string.

Ah, iată cele strane!

Acolo eu cântam

Şi la sfârşitul slujbei

Cazania cetiam.

Şi iată şi prevazul

Încins cu busuioc

Sfânt chipul maicii sfinte

Cu fiu-I la un loc.

La cea icoană sfântă,

Ţin minte, maică-mea

Spre-adâncă-nchinăciune

De mână mă ducea.

Cu vechile podoabe

Păreţii stau şi-acum

Zăresc aceiaşi prapori

Ca sfinţi păliţi de fum,

Acelaşi e altarul

În toate-a sale părţi

Pe lada cea boită

Acelaşi teanc de cărţi.

Între fiori şi lacrămi

O carte frunzăresc

Şi-a mea scrisoare veche

Pe margini o găsesc…

…………………………….

Biserică iubită,

Locaş neîntinat,

Din ce erai odată

Nimic nu te-ai schimbat!

Şi-n ţintirim tot vechii

Cireşi îmbătrâniţi

Pe cari îi văd acuma

Cu albe flori gătiţi.

Aceeaşi toac’ atârnă

De creanga celui prun

Acelaşi rugi pe margini

Ograda încunun.

Ah numai înr-o parte

Văd al schimbării semn

Ţărână fără iarbă

Şi nouă cruci de lemn.

O cruce zugrăvită

Aproape de altar

Pe dânsa slove negre

Stau scrise cu amar…

În faţa crucii plecu-mi

Genunchii la pământ

Şi plâng, căci eu ştiu numai

Ce-ascunde-acest mormânt!

(Familia, XXI-35, Oradea, 1885, p.409)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

"Preotul Nicolae Popovici s-a însurat în vara anului 1838 cu Ana Popa, fiica parohului din Săliştea -Beiuşului, din vechiul neam preoţesc, 5 III. 1887). Avură trei copii: Gheorghe, paroh în Ştei, Moisie, poetul, şi Dilinca, soţia parohului din Câmp, teodor Teaha (hirotonit în 4 şi în 10 III, 1872) şi mama parohului din Poienele de sus, Gheorghe.

Moise Popoviciu - Miron Pompiliu s-a născut în anul 1847.

O placă aşezată în 1923 pe casa părinţilor săi, situată pe latura de răsărit a şoselei, aproape (spre centru) de drumul ce duce la biserică, vesteşte trecătorilor acest titlu de glorie al statului.

Începu şcoala primară devreme, la învăţătorul Şteiului, Teodor Petroi. La 1854, când tatăl său, ştiind, ca om cult, însemnătatea şcolilor şi a limbilor străine, îl dă la şcoala nemţească din Băiţa, el câştigase deja dragostea învăţătorului. Acesta-l pomeneşte înaintea fratelui mai mare în multele însemnări despre acest eveniment care-l va fi intrigat şi odată-l numeşte „iubitul”.

Răsfăţat de ai săi şi de săteni şi fermecat de frumuseţea locului, Miron Pompiliu a îndrăgit extraordinar de mult satul copilăriei sale. Amintirile despre el sunt alături de dragoste şi folklor materialul principal al operelor sale literare) care au apărut toate, afară de cărţi) în revistele FAMILIA, Oradea, 1866-97, şi CONVORBIRILE LIT:, Iaşi. Dragostea aceasta e potenţată de la 1868 de interdicţia de a-l revedea. După ce termină, adică în iunie 1866 „cum prima eminentia” liceul din Beiuş şi studiază timp de doi ani dreptul în Budapesta, ca să scape de serviciul militar unguresc, fu silit să treacă în 1868 în Principate şi să se stabilească în Iaşi ca profesor.

În 1885 dorul de ai săi îl sili să rişte arestarea trecând pe ascuns graniţa austro-ungară şi petrecând câteva zile de vară în Ştei. Convorbirile sale aici şi în jur şi maltratarea sa de pretorul din Vaşcău şi de jandarmi vor fi contribuit la apariţia curând după aceea în ţinutul Beiuş-Vaşcău, a unei proclamaţii către Români, pe care stăpânirea ungurească o găsi periculoasă şi iredentistă, daco-română. Legiunea de jandarmi din Oradea (Comandamnetul III), ordonă la 7 septembrie 1885 anchetă la Beiuş şi la Vaşcău pentru descoperirea autorilor proclamaţiei iredentiste." - Dr. Const. Pavel, "Miron Pompiliu, 1847- 1897, Viaţa şi opera lui"

„În Vaşcău judecătorul Pavel Făşie şi ajutorul de judecător Paul Papp sunt Români, pretorul Gheorghe Domşa e român renegat, care eventual va putea fi iarăşi recâştigat cauzei naţionale române în Beiuş, prea indiferentul Kosztka Géza abia are destulă energie ca să fie în stare a contrabalansa operaţiunile perfide ale ipernaţionaliştilor numeroşi de acolo; judecătorul din Ceica, Petru Erdélyi încă e Român, iar pretorul din Beliu, Carol Szelle e un bătrân prea slab şi lipsit de energie”.

Miron Pompiliu înfieră în două poezii pe renegatul Domşa, urându-l că l-a adus în situaţia de a nu-şi mai putea revedea satul natal atât de iubit, unde peste un an mama sa, de 13 ani văduvă, închidea ochii pe vecie.).

nota 252:

Dr. C. pavel, Miron Pompiliu, Beiuş, 1930, p.55. În poezia: Despărţire (Conv, L. XIV, p. 322) după ce binecuvântă acel „Drag pârâu cu limpezi valuri, călător pe căi de flori” şi arborii şi păsările Şteiului, încheie la adresa pretorului: „Numai ţie, suflet aprig, nesfârşit blestem îţi las”. Îl blestemă şi-n poezia: Osânditul din Carpaţi (Fam. 1886).

La Iaşi fu membru al „Junimii” şi prietenul şi sfătuitorul literar al lui Eminescu), locuind câţiva ani împreună. Era mic de statură. Viaţa şi-o încheia trist ca şi marele său prieten. La 1895 se căsători cu o doamnă Gheorghiu, proprietara unui pension de eleve. Căsătoria aceasta neaducându-i linişte şi fericire, îi mării insomnia de care suferea în grad mare). În seara de 30XI 1897, în timp ce casa-i vuia de musafiri...

253. Poezia lui Eminescu „Ce te legeni codrule? are ca model poezia poporală bihoreană Bradul, prima între Baladele tipărite de Miron Pompiliu la 1870. Pavel, O.C., p.39 şi 245.

Miron Pompiliu

marți, 18 martie 2014

Revedere

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Casa preotului Nicolae Popovici

Totalul afișărilor de pagină

Biserica veche din Ştei