Miron Pompiliu : La poeţii români

"Din cosiţă floarea-I cântă,

Nouă-mpărăţii ascultă."

Ileana Cosînzeana

- 1872 -

* Între admiraţie şi hulă, cuvintele-şi pierd din curatul izvorului, încărcându-se de zgura arderilor luciferice.

* Învaţă să alegi din ceea ce eşti şi fii ceea ce ai ales.

* Învaţă să înveţi.

Învaţă să priveşti în natura ta.

* Strălucirile violentează. Frumosul înnobilează.

Ioan Mircea Popovici, 14 mai 1996

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

"La o sută de ani de la moarte, Miron Pompiliu e cunoscut mai mult ca folclorist decât ca poet. Sintagma de „prieten al lui Eminescu” a umbrit apoi aproape definitiv creaţia sa poetică, destul de bine cotată în cadrul societăţii Junimea, unde era socotit printre talentele de frunte pe care le-a descoperit gruparea şi care s-a validat în cadrele ei. Ce ştim astăzi despre această creaţie? Nu prea multe, deoarece opera nu i s-a mai retipărit de atunci, rămânând îngropată în coloanele revistei Familia(unde a debutat), în paginile revistelor Traian şi Columna lui Traian, Federaţiunea, Concordia şi Albina, de unde este arareori scoasă la lumină şi adusă într-o discuţie contemporană. Se pare însă că fiecare poet are un moment al lui de glorie, un moment în care înseamnă ceva, în care poetul respectiv aduce ceva nou. Socot că acest moment al lui Miron Pompiliu în poezia românească nu e nici cel al Familiei şi nici al Convorbirilor literare, ci al unei reviste total necunoscute biografilor săi şi chiar exegeţilor actuali. E vorba de prezenţa sa, imediat după trecerea în România, în vara-toamna anului 1868, cu şapte poezii originale în paginile Perseverenţei de la Bucureşti, condusă de Al. Candiano, viitorul general de la 1877 şi erou al revoluţiei de la Ploieşti. Cunoscut cu un an înainte la Budapesta, unde Al. Candiano a venit să sondeze opinia tineretului român universitar într-o misiune patronată de I.C.Brătianu, al cărui director de cabinet era, în legătura cu poziţia ardelenilor faţă de pactul dualist, M. Pompiliu îl va însoţi pe acesta în misiunea sa în Munţii Apuseni, iar apoi va trece el însuşi munţii în 1868, primind o misiune politică din partea lui G. Bariţiu, printre ceangăii din Moldova. La terminarea ei, el va intra în redacţia Perseverenţei, publicând acolo şapte poezii pe care nu le va relua niciodată, rămânând îngropate pentru totdeauna aici şi putând fi deci considerate aproape sau ca şi inedite. Ele sunt: Un răsunet, nr. 38/1868, o replică dată Răsunetului lui A. Mureşanu, 3/15 Mai (nr. 39), Românul întemniţat (nr. 40), O voce (nr. 46), La poeţii români (nr. 56), La Transilvania (nr. 65) şi Umbra lui Vlad Ţepeş (nr. 52). Pentru forţa mesianică şi răzvrătită care le cutreieră şi pentru că sunt, aşa cum am spus mai sus, aproape necunoscute, reproducem acum cinci dintre ele, din dorinţa de a le face cunoscute şi mai cu seamă, de a atrage atenţia publicului cititor asupra momentului 1868 din poezia română, moment pe care Miron Pompiliu îl ilustrează cu deosebită elocvenţă." (Mircea Popa)

marți, 18 martie 2014

La poeţii români

Sus profeţi ai libertăţii din noianul nepăsării

Încordaţi harpele voastre, însuflaţi de-un foc ceresc!

De la ţărmurile Tisei pân’ la sânurile mării

Vibre falnic al cântării

Sacru cor dumnezeiesc!

Sus, voi cari purtaţi pe frunte sărutarea cea divină,

Îngânaţi cu imn de glorii mândrul leagăn strămoşesc!

Precum păsările cântă, precum saltă boarea lină

Şi-ntra soarelui lumină

Toate-nviu şi-ntineresc.

Orientul Europei e-n ajunul zguduirii

Pentru neagra tiranie tuciul morţii a sunat:

Apăsatele popoare văzând raza mântuirii

Simţind soarele măririi

“Vrem viaţă!” - au strigat!

Un glas numai din al vostru suflet plin de armonie,

Un semn numai şi vulcanul va erumpe bubuind

Îngropând sub cruda-i lavă a duşmanilor mânie

Şi-a despoţilor trufie

În crunt sânge umilind.

La o parte cu amorul şi cu vise de plăcere!

Azi să fie numai ţara sântul vostru ideal

Şi curata ei iubire şi adânca ei durere

Să găsească mângâiere

În acodul triumfal.

Evangeliul dreptăţii şi-a-nvierii fericite

E sădit în sânul vostru de părintele din cer,

Anunţaţi-l dar la neamuri, care-n lanţuri tirănite

Gem ca fiara strâmtorită

Într-un strâmt lăcaş de fier.

Marte, zeul bătăliei şi-al triumfelor frumoase

N-a zâmbit de multe veacuri românescului popor,

Cereţi doar cu pietate prin răsunete vioase

Şi prin imnuri glorioase

Salutarul său favor!

Spuneţi lumii că românul are drepturi la viaţă.

Arătaţi-I ale ţării înflorite, dulci câmpii,

Unde eroismul falnic, unde gloria sumeaţă

Şi virtutea cea măreaţă

Au morminte mii şi mii.

Sus dar barzi ai românimei, încordaţi a lirei strune

Şi cu-al văilor răsunet, şi cu-al râurilor cor

Daţi un strigăt împreună: Ori să piară de pe lume

Glorios românul nume!

Ori o turmă şi-un păstor!

Bucureşti, Noiembrie 1868

(Perseverenţa, an II, nr. 56/3 dec. 1868, p.4)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

"Preotul Nicolae Popovici s-a însurat în vara anului 1838 cu Ana Popa, fiica parohului din Săliştea -Beiuşului, din vechiul neam preoţesc, 5 III. 1887). Avură trei copii: Gheorghe, paroh în Ştei, Moisie, poetul, şi Dilinca, soţia parohului din Câmp, teodor Teaha (hirotonit în 4 şi în 10 III, 1872) şi mama parohului din Poienele de sus, Gheorghe.

Moise Popoviciu - Miron Pompiliu s-a născut în anul 1847.

O placă aşezată în 1923 pe casa părinţilor săi, situată pe latura de răsărit a şoselei, aproape (spre centru) de drumul ce duce la biserică, vesteşte trecătorilor acest titlu de glorie al statului.

Începu şcoala primară devreme, la învăţătorul Şteiului, Teodor Petroi. La 1854, când tatăl său, ştiind, ca om cult, însemnătatea şcolilor şi a limbilor străine, îl dă la şcoala nemţească din Băiţa, el câştigase deja dragostea învăţătorului. Acesta-l pomeneşte înaintea fratelui mai mare în multele însemnări despre acest eveniment care-l va fi intrigat şi odată-l numeşte „iubitul”.

Răsfăţat de ai săi şi de săteni şi fermecat de frumuseţea locului, Miron Pompiliu a îndrăgit extraordinar de mult satul copilăriei sale. Amintirile despre el sunt alături de dragoste şi folklor materialul principal al operelor sale literare) care au apărut toate, afară de cărţi) în revistele FAMILIA, Oradea, 1866-97, şi CONVORBIRILE LIT:, Iaşi. Dragostea aceasta e potenţată de la 1868 de interdicţia de a-l revedea. După ce termină, adică în iunie 1866 „cum prima eminentia” liceul din Beiuş şi studiază timp de doi ani dreptul în Budapesta, ca să scape de serviciul militar unguresc, fu silit să treacă în 1868 în Principate şi să se stabilească în Iaşi ca profesor.

În 1885 dorul de ai săi îl sili să rişte arestarea trecând pe ascuns graniţa austro-ungară şi petrecând câteva zile de vară în Ştei. Convorbirile sale aici şi în jur şi maltratarea sa de pretorul din Vaşcău şi de jandarmi vor fi contribuit la apariţia curând după aceea în ţinutul Beiuş-Vaşcău, a unei proclamaţii către Români, pe care stăpânirea ungurească o găsi periculoasă şi iredentistă, daco-română. Legiunea de jandarmi din Oradea (Comandamnetul III), ordonă la 7 septembrie 1885 anchetă la Beiuş şi la Vaşcău pentru descoperirea autorilor proclamaţiei iredentiste." - Dr. Const. Pavel, "Miron Pompiliu, 1847- 1897, Viaţa şi opera lui"

„În Vaşcău judecătorul Pavel Făşie şi ajutorul de judecător Paul Papp sunt Români, pretorul Gheorghe Domşa e român renegat, care eventual va putea fi iarăşi recâştigat cauzei naţionale române în Beiuş, prea indiferentul Kosztka Géza abia are destulă energie ca să fie în stare a contrabalansa operaţiunile perfide ale ipernaţionaliştilor numeroşi de acolo; judecătorul din Ceica, Petru Erdélyi încă e Român, iar pretorul din Beliu, Carol Szelle e un bătrân prea slab şi lipsit de energie”.

Miron Pompiliu înfieră în două poezii pe renegatul Domşa, urându-l că l-a adus în situaţia de a nu-şi mai putea revedea satul natal atât de iubit, unde peste un an mama sa, de 13 ani văduvă, închidea ochii pe vecie.).

nota 252:

Dr. C. pavel, Miron Pompiliu, Beiuş, 1930, p.55. În poezia: Despărţire (Conv, L. XIV, p. 322) după ce binecuvântă acel „Drag pârâu cu limpezi valuri, călător pe căi de flori” şi arborii şi păsările Şteiului, încheie la adresa pretorului: „Numai ţie, suflet aprig, nesfârşit blestem îţi las”. Îl blestemă şi-n poezia: Osânditul din Carpaţi (Fam. 1886).

La Iaşi fu membru al „Junimii” şi prietenul şi sfătuitorul literar al lui Eminescu), locuind câţiva ani împreună. Era mic de statură. Viaţa şi-o încheia trist ca şi marele său prieten. La 1895 se căsători cu o doamnă Gheorghiu, proprietara unui pension de eleve. Căsătoria aceasta neaducându-i linişte şi fericire, îi mării insomnia de care suferea în grad mare). În seara de 30XI 1897, în timp ce casa-i vuia de musafiri...

253. Poezia lui Eminescu „Ce te legeni codrule? are ca model poezia poporală bihoreană Bradul, prima între Baladele tipărite de Miron Pompiliu la 1870. Pavel, O.C., p.39 şi 245.

Miron Pompiliu

marți, 18 martie 2014

La poeţii români

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Casa preotului Nicolae Popovici

Totalul afișărilor de pagină

Biserica veche din Ştei