Abia zărişi o rază
din ziua cea divină,
Abia-ţi întinse
fruntea un licur drag din zori,
Şi negurele nopţii
aşa curând să vină?
Şi faţa zilei stinsă
aşa curând în nori?
O, numai pentru tine
să nu lucească soare,
Acel ferice soare,
măreţ dezmorţitor?!
Să vezi numai a zilei
cerească revărsare,
Încolo noaptea,
noapte; încolo nor şi nor!
O patrie duioasă,
pământ în agonie,
Mormântul tău de
seculi tu ieri l-ai părăsit
Şi azi să inri iară
în sânul lui de vie,
Azi, când văzuşi
lumină, şi-n dânsa ai trăit?!
De unde astă
soartă?... Eşti oare tu ursită
Să nu mai simţi un
suflet în pieptul tău zdrobit,
Să nu mai ai credinţă
a fi mai fericită,
Precum nu are orbul
în chinu-I desfârşit?!
Şi ce, să fie crimă a
pronunţa un nume,
Un nume sânt ca
cerul, al tău, Ardealul, al tău,
Ce nu-l mai uit
Carpaţii cu văile străbune
Ce nu-l mai uită
lumea - nici însuşi Dumnezeu?!
În laturi reverie de
cugete amare!
Periţi gândiri
sinistre şi tainice mâhniri!
Un suflet care arde
de-a patriei amoare
Nu trebuie să cerce
aşa fel de simţiri!
Nu, scump Ardeal de
glorii! Nu, ţară sângerândă!
Nu poate să se rumpă
al vieţii tale fir!
Nu! După vijelia ce
astăzi te frământă
Mai mare să te-ngâne
şi şoapte de zefir!
Mai stau şi astăzi
măreţele ruine,
Ce murmur în tăcere
un nume de Traian,
Mai spun carpaţii
încă în şoapte dulci, divine,
Românul când
se-cruntă, ce pate-al său duşman!
Cocoşii când anunţă a
nopţii declinare,
Gând glasul ciocârliei în plai a răsunat:
O negură, o ceaţă
ce-n orizont apare
Putea-va oare-ascunde
al zilei revărsat?
La glasul primăverii
pământul când tresare,
Şi soarele sărută mai
dulce tristul plai,
O noapte de ninsoare,
o zi de viscolare,
Putea-va să oprească
apropiindu-l Mai?
Curaj, Frumoasă ţară,
curaj şi bărbăţie,
Cu tine e dreptatea,
cu tine Dumnezeu!
Curaj - căci nu-I
departe judeţul de urgie,
A căruia victimă va
fi călăul tău!
(Perseverenţa,
an II, nr.65/18 dec. 1868, p.3-4)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu